O relație sănătoasă “părinte-copil” – cum să adaptăm modul de comunicare în funcție de vârsta celui mic?

COVER - Parinti ce se joaca cu al lor copil in natura

O relație părinte-copil este văzută, în principal, în două moduri, ambele având deopotrivă susținători și critici. Pe de-o parte, sunt cei care își consideră copii cei mai buni prieteni și pe de altă parte, sunt cei care se situează pe cel puțin o treaptă superioară în această relație.  Cărțile ce dezvoltă tema parentingului modern susțin cu tărie ideile conform cărora copii, încă din primii ani de viață, trebuie să se bucure de o libertate cât mai mare, părinții nu ar trebui să refuze nici o dorință a acestora și nici să folosească un ton agresiv în comunicarea cu cei mici. 

Adesea, aceste principii sunt dezvoltate, aplicate și respectate cu strictețe de nordici, popor care pune, de altfel, foarte mare preț pe libertatea individului și, mai ales, a copiilor. Să fi găsit ei rețeta succesului pentru o relație părinte-copil sănătoasă și benefică pentru dezvoltarea celui din urmă? Fără a confirma sau infirma această teorie, credem, mai degrabă, că modul în care fiecare părinte își crește copilul/copii este un rezultat al trecutului, al felului în care el, la rândul lui, a fost crescut.

Fiecare situație de viață este diferită, fiecare copil în parte este diferit și, prin urmare, creșterea și educarea acestuia se va realiza altfel.  Relația dintre părinți și copii este cea care are cel mai mare impact asupra modului în care prichindelul neastâmpărat de astăzi, poate deveni adultul responsabil de mâine. Și fundația sa trebuie începută cu dreptul, încă din primii ani de viață. 

 

1. Fundația pentru relația părinte copil – totul începe de la comunicare, dragoste și respect reciproc

  Fundația pentru relația părinte copil – totul începe de la comunicare, dragoste și respect reciproc

Relația dintre copil și părinte începe chiar înainte de naștere, înainte de existența propriu-zisă a celui mic. Ca să fim corecți, relația incipientă se încheagă între mamă și făt. Spiritual vorbind, conexiunile ce se produc în interiorul uterului, în timpul celor nouă luni de sarcină, sunt foarte puternice, așa cum au dovedit studiile cercetătorilor. 

Pe lângă importanța comportamentului mamei în tot acest timp și a comunicării sale cu fătul nenăscut, un rol foarte important îl are și mediul în care bebelușul este adus, după naștere. Armonia în familie, liniștea, înțelegerea și tonalitatea calmă în timpul discuțiilor sunt factori ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a celui mic, punând, încă de la început, bazele unei relații sănătoase și de lungă durată între părinți și copil.  Acest mediu de acasă are o influență foarte mare și asupra modului în care comportamentul copilului va evolua pe parcursul vieții. În funcție de nevoile vârstei, copilul își va adapta modul de comunicare cu părinții și la fel vor fi nevoiți să facă și aceștia.

Din momentul în care apare un nou membru în familie, apar noi reguli nescrise și noi roluri prestabilite. Desigur, ele pot suferi mici ajustări pe parcurs, însă este clar că, din punct de vedere al experienței de viață, adulții se vor situa pe un nivel de superioritate, deținând, pentru o bună perioadă de timp, toate resursele necesare copiilor (hrană, adăpost, afecțiune, protecție etc). Ca atare, până la atingerea maturității, etapă în care își vor putea deține, prin forțe proprii, resursele asigurate până atunci de părinți, ei vor trece prin diferite stadii de dependență față de membrii adulți ai familiei.  

 

2. Fazele construcției relației părinte copil – de la primii ani de viață, până în momentul obținerii independenței

  Fazele construcției relației părinte copil – de la primii ani de viață, până în momentul obținerii independenței

 

Importanța relației părinte-copil nu poate fi trecută cu vederea, sub nicio formă. Pentru copil, ea este baza dezvoltării sale, iar părinții reprezintă primele modele sociale cu o influență considerabilă.  Ca orice relație, și aceasta presupune trecerea printr-o serie de etape. La nivelul fiecărei dintre ele, copilul va dobândi noi abilități și cunoștințe, care îi vor servi drept jaloane după care se va ghida în viață. 

Specialiștii încurajează ideea de a concepe și dezvolta această conexiune, fără sfaturi pentru îmbunătățirea relației părinte-copil, ci prin promovarea ideii conform căreia, părinții ar trebui să ia în calcul felul în care vor să arate relația când copilul va avea 25 de ani. Pare greu de pus în practică, însă este o idee foarte bună, care poate duce la rezultate excelente. Nu mai lungim vorba și trecem la subiect, discutând despre cele trei etape ale dependenței copiilor față de părinți și despre comportamentul adecvat al acestora din urmă, în fiecare caz în parte!   

2.1. Faza 1: Dependența totală

  Parinti plimbandu-se cu cei mici, prin parc - Dependența totală

 

Această perioadă este specifică primilor ani de viață ai celor mici, până în momentul în care devin foarte conștienți de lumea din jurul lor. Prichindeii care depind în totalitate de părinți sunt și ei conștienți de lumea din jur, doar că o percep sub formă de senzații, emoții, atingeri, sunete și imagini. Ei nu conștientizează că le este foame, însă plâng când se întâmplă asta. Nu conștientizează când sunt bolnăviori, când au nevoi fiziologice sau când au dureri, dar simt asta și traduc toate acestea prin plânsete.

Este valabil și în cazul emoțiilor pozitive. De aceea, atunci când sunt hrăniți corespunzător, odihniți și liniștiți se joacă cu piciorușele, cu jucăriile din pătuț sau chiar chicotesc. Deși noi am tinde să credem că nu au dezvoltat încă o conștiință și că, în această etapă, comportamentul nostru nu are un impact atât de mare asupra lor, adevărul este cu totul altul. Este momentul critic al relației, momentul în care se pun bazele comportamentului celui mic. Deși următoarea asemănare ar putea supăra, este destul de justificată în cazul de față.

Așa cum un animal de companie dezvoltă un temperament agresiv sau, dimpotrivă, unul foarte blând, în funcție de cum este tratat de stăpâni și de atenția pe care ei o acordă nevoilor sale, la fel se întâmplă și cu un copil. De aceea, este esențial ca tonul pe care se discută în casă să fie calm, relaxat, iar cel mic să simtă mângâierile ambilor părinți și chiar ale fraților sau surorilor, acolo unde este vorba despre o familie mai numeroasă. La fel de benefic este și ca bebelușul să simtă foarte multă afecțiune și dragoste. Practic, ar trebui creat un mediu care, conform simțurilor lui senzoriale, să se apropie de siguranța și confortul oferit de pântecul mamei.  

2.2. Faza 2: Dependența parțială

  Parinti ce isi invata fetita sa mearga pe bicicleta

 

În această etapă, cei mici au mai crescut puțin și au început deja să pună întrebări cu sens, despre lumea din jurul lor, despre natură, oameni, sentimente și alte aspecte ale vieții, care îi intrigă. Acum este momentul în care, în mare, activitățile între părinte și copil au, în principal, scop educativ.

Fie că ne referim la activități outdoor, de tipul practicării mersului pe role sau pe bicicletă, fie că avem în vedere activitățile realizate în casă, de tipul jocurilor pe console și pe laptop, educația prin distracție și voie bună este cea mai eficientă formă de educație.  Acum este momentul în care părinții au șansa să se situeze pe o poziție sau alta: prieten al copilului sau superior al acestuia.

Varianta de mijloc este, am spune noi, cea mai potrivită. Sigur că, la fel ca în prima etapă, și aici este clară autoritate părintelui care ia decizii în numele copilului, până în momentul în care el este suficient de matur pentru a o face singur.  Trebuie ținut cont de faptul că, pe parcursul fazei a doua, copii sunt precum un burete: absorb cu repeziciune toate informațiile care li se oferă, așa că mare atenție la ce discutați cu ei și mai ales cum o faceți. Ei trebuie respectați ca și când ar fi entități demne de luat în seamă.

Comunicarea părinte-copil ar trebui să se desfășoare de pe poziții aparent de egalitate. Spunem aparent pentru că adulții, trecuți fiind prin viață, au cunoștințe mult mai bogate decât ale copiilor, fiind astfel în măsură să le ofere răspunsuri corecte și complexe.  Copiii, la fel ca angajații unei firme, trebuie lăsați să pună întrebări, să-și exprime gândurile, trăirile sau chiar să încerce singuri să găsească explicații la anumite fenomene.

Astfel, dacă sunt ignorați și nu primesc lămuriri sau nu reușesc să simtă implicarea părinților în conversație, semnalul pe care îl vor percepe va fi că nu sunt la fel de buni precum adulții, că nu sunt persoane valabile și, poate cel mai rău, că sunt inferiori. Acest comportament ar putea duce la o oarecare tendință de izolare socială sau la dezvoltarea unei personalități introvertite. Așa cum comunică în familie, așa o vor face și în societate. 

2.3. Faza 3: Trecerea spre independență

  Adolescenta ce isi ignora mama care incearca sa discute cu ea

 

Sau cum ar mai putea fi numită această etapă, dependența asociată cu un grad mai mare de conștientizare din partea copiilor și însoțită de o dorință mai accentuată de independență.  Dacă juniorii, deveniți deja adolescenți acum, sunt în plin proces de maturizare și de schimbare, după aceleași caracteristici trebuie să se muleze și comunicarea părinte-copil.

Acum, tinerii beneficiază de o oarecare libertate de luare a deciziilor, însă odată cu ea , vine și o responsabilitate mai mare și o asumare a riscurilor potențiale.  La nivel comunicațional, va fi necesară o transparență mai mare din partea ambelor părți, căci întrebările sau nelămuririle copiilor reprezintă, de multe ori, aspecte foarte importante din viața lor de adulți. Răspunsurile părinților ar trebui să vină fără amânare. Dacă se consideră că răspunsul este prea complex pentru vârsta tânărului, abordarea de tip „am să-ți explic când vei mai crește” nu reprezintă o soluție corectă și eficientă. Indicat este să le oferi adolescenților un răspuns imediat, explicându-le, așa cum consideri că ar înțelege atunci.

Ulterior, când într-adevăr vor crește și se vor lovi de o situație similară, vor putea să facă conexiunile necesare, astfel încât să-și răspundă singuri, fiindu-le mult mai ușor pentru că au deja o bază, un minimum de informații.   Dacă ar fi să caracterizăm această etapă, am înșira următoarele cuvinte: adolescență, tinerețe, nevoi de afirmare, de independență, de intimitate, schimbări hormonale și în modul de raportare la viață, dorințe din ce în ce mai mari de a cunoaște lumea și de a pătrunde pe teritorii neexplorate până acum.

Ne putem da seama că nu este o perioadă foarte ușoară nici pentru adolescenți, nici pentru părinți, mai ales din punct de vedere al comunicării care acum, mai mult ca niciodată, este realmente esențială.  Fetele și băieții trebuie să cunoască detaliile intime ale vieții de adolescent, trebuie să învețe să facă distincția dintre momentele în care pot fi rebeli, când pot experimenta fel de fel de trăiri și momentele în care trebuie să fie conștienți de acțiunile lor și, mai ales, de repercusiunile acestora. 

Dacă în faza a treia, în care copilul devine adult, relația se menține la fel de bună ca până acum, există șanse foarte mari ca ea să rămână așa pentru totdeauna. Însă, dacă până în această perioadă, efortul de menținere a unei relații sănătoase venea, într-o proporție mai mare, din partea părinților, acum și adolescenții trebuie să depună eforturi și să aibă încredere în adulții care și-ar da și viața pentru a-i știi sănătoși, fericiți și în siguranță.  

 

3. Relația dintre părinte și copil în epoca modernă – cele mai frecvente greșeli ale părinților

 

  Relația dintre părinte și copil în epoca modernă – cele mai frecvente greșeli ale părinților

Atașamentul și relația părinte-copil pot fi puse în pericol uneori, din cauza greșelilor, venite deopotrivă din partea părinților, dar și a copiilor. Este clar că, în primii ani de viață, greșelile sunt, în principal, ale adulților, căci cei mici nu au niciun „cuvânt de spus” și nici putere de decizie. În adolescență, vina se împarte între ambele părți, căci adolescenții vor mai multă libertate și independență, fără a mai avea răbdare cu cei care i-au crescut, iar părinții, din teamă și îngrijorarea vis-a-vis de capacitatea lor de a lua decizii raționale, tind să le refuze anumite lucruri sau chiar să le interzică.

Aici discuțiile sunt mult mai complexe și am avea nevoie de alte câteva pagini doar pentru a dezvolta acest subiect. Rămânem în primul scenariu și trecem pe listă cele mai frecvente greșeli pe care părinții au tendința să le facă, în construirea relației cu cei mici și în comunicarea eficientă părinte-copil. Trebuie menționat de la bun început că majoritatea greșelilor sunt cauzate de faptul că adulții nu știu să se poziționeze corect în acest raport, nu știu ce să aleagă între autoritate și prietenie în relația părinte-copil. 

Așadar, iată unde și cum dau greș uneori :

  • Răspunsuri de tipul: „Nu înțelegi tu”, „Ești prea mic pentru asta”, „Altădată, mami…”, „Nu ai voie acolo ești prea mic”, „Fă ce spun eu, că știu mai bine” etc. Acestea nu fac decât să minimalizeze importanța copilului și să îl determine să evite, pe viitor, să mai pună întrebări;
  • Adresarea pe un ton agresiv, răstit. Știm că este greu să fii părinte, să muncești opt ore pe zi, poate și mai mult, să te ocupi de treburile gospodărești și să ai grijă de cei mici, toate fiind făcute cu tot calmul din lume. Cu toate acestea, trebuie să conștientizezi că un astfel de ton nu face deloc bine copiilor. Îi va inhiba, îi va speria și îi va duce, cu timpul, la dezvoltarea sentimentului de teamă față de tine; 
  • Eliminarea oricărui tip de provocare din viața copiilor. Scopul permanent al părinților este să se asigure că cei mici nu vor simți lipsuri, greutăți, nu vor întâmpina situații care să le șteargă zâmbetul de pe buze etc. Cu toate acestea, a face totul în locul lor este un comportament nu doar ineficient, ci chiar dăunător. Părinții trebuie să le permită juniorilor să își pună la încercare toate abilitățile pentru a trece de anumite obstacole. Doar așa vor învăța să se descurce pe cont propriu;
  • Doar recompense, nu și mustrări. Ceea ce va rezulta din acest obicei este un copil răsfățat, care va trăi cu impresia că nu greșește niciodată și că totul i se cuvine de-a gata. Când, într-un final, nu îi vei putea oferi ceva ce își dorește sau când, în societate fiind, va trebui să muncească pentru a obține ceva, vor apărea grave probleme de comunicare, ce îl vor pune în dificultate în interacțiunea cu ceilalți;
  • Uiți de nevoile lor. Aici ne referim, în principal, la nevoile de afirmare ale adolescenților. Oferă-le libertatea de care au nevoie pentru a experimenta diverse lucruri, lasă-i să se lovească singuri de situațiile dificile, pentru că doar așa vor învăța, lasă-i să se bucure de tinerețe și de tot ce are ea de oferit. 

Exemplele de acest gen pot continua la nesfârșit, însă până la urmă, totul se reduce la modul în care tu, ca părinte, îți dorești să crească copilul drag și la modul în care vrei să comunici cu el, atât pe perioada tinereții, cât și atunci când el va părăsi casa părintească.

Astfel, cei 10 pași pentru îmbunătățirea relației părinte-copil, despre care citiți adesea pe internet, nu sunt standardizați, ci din contră, variază foarte mult de la familie la familie.  În final, ne dorim să mai spunem doar câteva idei, pe care le-am putea considera relevante pentru a rezuma conținutul întregului articol: nu uitați, copiii imită ceea ce văd în familie, așa că acordați o mare atenție modului în care vă purtați și discutați în preajma lor. Fiind cei maturi din relație, părinții vin cu răbdare și înțelegere încercând, pe cât posibil, să nu intre în intimitatea lor, nu foarte mult.  

 

Surse foto:  Shutterstock.com                    Storyblocks.com                    Pexels.com  

 

4. Întrebări și răspunsuri frecvente despre relația părinte-copil

 

Care este rolul comunicării asertive în relația părinte-copil?

Prin comunicarea asertivă, atât copiii, cât și părinții, pot spune sincer și direct ceea ce gândesc, respectându-i, în același timp, pe ceilalți. O astfel de abordare este foarte importantă pentru că îi împiedică pe părinți să preia autoritatea deplină, fără a ține cont de nevoile și nelămuririle celor mici. Pe de altă parte, pentru copii este esențială pentru că îi învață să-i respecte pe adulți și să comunice într-un mod respectuos. 

Care sunt tehnicile și metodele de îmbunătățire a relației părinte-copil?

Fiecare relație părinte-copil este diferită, motiv pentru care și tehnicile de îmbunătățire a acesteia vor fi diferite. De-a lungul timpului însă, s-a dovedit că ascultarea reciprocă a părților implicate în comunicare, dublate de un efort de empatizare considerabil, au adus rezultate foarte bune în relațiile din familie. De altfel, acesta este considerat a fi și succesul menținerii unei relații sănătoase, pentru foarte mult timp.

Autoritate și prietenie în relația părinte copil – cum ar trebui noi, ca părinți, să ne poziționăm?

Un părinte autoritar poate stârni sentimente de teamă și izolare în comportamentul copilului, în timp ce prea multă libertate din partea unui „părinte-prieten” se poate transforma într-un comportament lipsit de bun simț și de respect. Prin urmare, un părinte ar trebui să știe când să își impună punctul de vedere și „să pună piciorul în prag”, dar și când să fie blând și înțelegător.

Care sunt cele mai frecvente motive pentru care relația părinte-copil se poate rupe?

Unul dintre cele mai frecvente motive pentru care relația părinte-copil se poate rupe este lipsa comunicării. În momentul în care părintele nu alocă timpul necesar pentru a descoperi ce se întâmplă în mintea și sufletul celui mic, dorința de comunicare a acestuia din urmă se va diminua, ulterior fiindu-i dificil să se deschidă în fața părintelui. Alte motive pentru care relațiile se pot destrăma sunt: agresivitatea excesivă, invadarea spațiului personal al copiilor, severitatea, lucrul peste program etc.

Există o definiție pentru relația părinte-copil?

Este greu de definit acest concept, căci el ține de latura spirituală a umanității. Cu toate acestea, metaforic vorbind, am putea spune că legătura invizibilă, extrem de strânsă între părinte și copil, care ține la un loc toate sentimentele de dragoste, grijă și atașament ale acestora este considerată a fi o relație foarte sănătoasă între adulți și copii. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.